Curtea a constatat încălcarea articolului 5 par.1 lit.a) din Convenție raportat la menţinerea în detenţie a unei persoane judecate în contumacie, după ce s-a dispus redeschiderea procesului penal privitor la aceasta. Astfel, Curtea a arătat că prevederile legale în vigoare care reglementau redeschiderea procesului penale după extrădare nu indicau dacă şi în ce condiţii detenţia bazată pe o condamnare pronunţată în lipsă poate fi prelungită în caz de redeschidere a procesului penal. Mai mult, această omisiune nu a fost atenuată de o jurisprudenţă constantă a instanţelor interne, dat fiind faptul că unele instanţe refuzau să pună în libertate, în timp ce altele admiteau astfel de cereri. Pe cale de consencinţă, s-a apreciat că o astfel de divergenţă a jurisprudenţei nu a fost de natură să permită oricărei persoane să prevadă în mod rezonabil, raportat la circumstanţele cauzei, consecinţele unui act determinat şi că legislaţia română relevantă nu a satisfăcut cerinţa de previzibilitate cerută de art. 5 par. 1 şi principiul general al securităţii juridice.

De asemenea, Curtea a apreciat că articolul 5 par. 4 a fost încălcat datorită insuficienţelor din dreptul intern în ceea ce priveşte eficacitatea unui control jurisdicţional al detenţiei unei persoane după redeschiderea procesului penal. La data faptelor, nicio cale de recurs efectiv nu era accesibilă reclamantei pentru a denunţa detenţia sa şi a obliga instanţele să se pronunţe cu privire la acest aspect. Curtea a mai arătat că, în lipsa unei motivări adecvate a tribunului, decizia acestuia de punere în libertate, survenită la mai bine de patru luni de la redeschidere, pare, mai degrabă, o consecinţă a măsurii procedurale a retrimiterii cauzei la parchet decât un răspuns la cererea de liberare a reclamantei.

Curtea a mai considerat că a avut loc şi o incalcare a articolului 5 par. 5 din Convenţie prin prisma faptului că nu s-a dovedit că reclamanta se putea prevala, înainte de hotărârea Curţii, de un drept la despăgubiri sau că aceasta ar putea invoca ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a constatat încălcarea art. 5 parag.1, 4 un astfel de drept.

Cu titlu de satisfacție echitabilă, statul a fost obligat la plata sumei de 8000 de euro reprezentând daune morale, respectiv a sumei de 4000 de euro reprezentând cheltuieli de judecată.