Curtea a constatat încălcarea articolului 5 par.3 al Convenției având în vedere lipsa motivării suficiente a încheierilor succesive de prelungire a arestării preventive a reclamantului.
Reclamantul a fost arestat preventiv la data de 20 octombrie 2003, fiind cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de omor deosebit de grav asupra a două persoane în scopul comiterii infracțiunii de tâlhărie. Măsura arestării preventive a fost prelungită succesiv până la data de 23 septembrie 2005, când reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 23 de ani închisoare, soluție menținută de instanțele de control judiciar. Motivarea prelungirii măsurii preventive dispusă în cauză a avut de fiecare dată în vedere exclusiv existența suspiciunii rezonabile cu privire la săvârșirea infracțiunii și gravitatea acesteia, care demonstra, în opinia autorităților, faptul că lăsarea în libertate a reclamantului prezenta pericol pentru ordinea publică. În ciuda plângerilor repetate ale reclamantului, care a invocat în favoarea cercetării sale în stare de libertate lipsa probelor suficiente, absența antecedentelor penale, conduita sinceră pe parcursul urmăririi penale și lipsa dovezilor că punerea sa în libertate ar constitui pericol pentru ordinea publică, motivările prelungirilor arestării preventive au continuat să fie lapidare și să nu răspundă concret argumentelor reclamantului, instanțele de control rezumându-se a reitera motivarea instanței de fond. Apreciind că durata rezonabilă a arestării preventive nu poate fi stabilită in abstracto, Curtea a amintit că rolul său este acela de a evalua motivele care au justificat măsura dispusă de autoritațile naționale și a constatat că instanțele nu au analizat în mod concret particularitățile cauzei și nici eventualele măsuri alternative detenției. De asemenea, evidențierea recurentă a gravității infracțiunii nu poate suplini o motivare pertinentă și temeinică a prelungirii arestării preventive a reclamantului.
Pe cale de consecință, Curtea a constat încălcarea art.5 par.3 al Convenției și, considerând că această constatare constituie în sine o satisfacție justă și suficientă, a respins cererea reclamantului de acordare a daunelor morale.
